Obiceiuri care-i țineau uniți pe oamenii de la sat

Obiceiuri care-i țineau uniți pe oamenii de la sat

De fiecare dată când mă duc la țară, mamaie îmi mai povesteste una, alta despre cum era pe vremea ei. Ce-i drept, cu puțină nostalgie în glas, îmi spunea că înainte lumea era mai unită decât acum, se ajutau mai mult și tot așa. Probabil v-ați auzit și voi bunicii cum vă povesteau despre serilele când mergeau la șezătoare sau la clacă, însă ce nu știam este că fiecare anotimp avea un astfel de obicei de întâlnire, de întrajutorare între vecini, dar și de socializare.

Astfel, primăvara se formau cetele, o formă de ajutor între vecini și rude, unde fiecare ceată era formată din 15-20 de gospodari. Cea mai întâlnită formă de ajutor era plugăritul. Fiecare ceată avea în fruntea ei un gospodar care era responsabil de buna desfășurare a muncilor, iar cum se crăpa de ziuă, el împărțea fiecăruia ceea ce avea de făcut. Cel mai important aspect este că toată lumea era de cuvânt și chiar dacă nu exista vreun contract semnat și parafat, fiecare știa că nu avea cum să se retragă din ceată dacă nu a terminat toată treaba.

Vara și toamna, sătenii se strângeau la clic, în aer liber, pe ulița satului sau la o răscruce de drumuri unde aveau loc suficient să se prindă în horă. Clicul era locul perfect unde tinerii puteau să învețe diferite jocuri populare. Dacă aceștia nu învățau să joace până la vârstă de 16-17 ani, le era destul de greu apoi să mai învețe, iar ei deveneau ținta batjocorii
celor mai mici.

Mamaie mi-a spus că cel mai întâlnit mod de adunare era claca și nu se făcea oricum. Atunci când cineva dorea să organizeze o clacă anunța la hora din sat. Gazda pregătea gogoși, boabe fierte de porumb și borcane cu vin pentru toți cei care urmau să participe. Astfel, clăcile se făceau mai ales toamna, după ce se terminau toate muncile agrigole, fiind astfel organizate clăci pentru torsul cânepii sau a lânii, pentru ridicatul și acoperitul caselor, cosit sau depășunatul pământului. Claca era un mod bun de socializare, mai spuneau glume sau ghicitori, iar lucru părea mai ușor cu o așa atmosferă.

Dacă la clacă, oamenii veneau să dea o mâna de ajutor gazdei, la șezătoare fiecare venea cu lucrul de acasă. Acestea aveau loc în serile de iarnă , iar femeile veneau cu materiale necesare pentru țesut sau cusut, în timp ce bărbații împleteau paie pentru pălării. Șezătorile erau prilejiul perfect că tinerii din sat să învețe mișcările mai greu de realizat din jocul călușarilor, joc specific zonei Olteniei. Tot în cadrul sezatorilor, tinerii legau prietenii sau relații care până la urmă se duceau apoi la căsătorii.

Sper din tot sufletul să se mai păstreze astfel de obiceiuri pe la țară, obiceiuri care arată cât de unită era lumea de la sat și cum găseau bucurie în orice lucru. La fel de bine a surpris această bucurie și Ion Creangă în “Amintir din copilărie” când povestea despre atmosfera de la sat: “s-apoi Humuleștii, și pe vremea aceea, nu erau numai așa, un sat de oameni fără căpătâi, un sat vechi răzeș, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul și unul, cu flăcăi voinici și fete mândre, care știau a învârti hora, dar și suveica, de vuia satul de vatale în toate părțile”.

Sursa: “Tradiții și obiceiuri din județul Olt” dr.Georgeta, Stoica, Rada Ilie, Unsplash ( poze realizate de Theordor Vasile)



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *