Despre asteptarile mele si ale celorlalti

De cand ma stiu am avut asteptari de la cei din jur si evident lista dezamagirilor a fost si este la fel de lunga precum asteptarile mele, dar ce sa faci, n-ai ce sa faci?. Insa si mai nasol este cand altii au asteptari de la tine. Asteptari sa nu dezamagesti, sa fii un model, sa tintesti sus, asteptari care cu trecerea timpului se transforma intr-o mare presiune si ce sa vezi, un stil de viata.

Atunci cand cineva imi spune” tu sigur vei fi in primii 10″ sau ” tu sigur poti”  sau ” astept sa ma surprinzi”, deja simt cum presiunea imi sufla in ceafa. Aceste asteptari ale celorlalti se traduc printr-un sindrom al impostorului, cel putin la mine. Mereu am incercat sa acopar lipsa unor incurajari sau a unor laude pe care nu le-am primit la momentul potrivit prin si mai multa munca, astfel incat cei din jur sa vina cu aprecieri si alte nebunii. Cunosc teoria si stiu ca nu trebuie sa ma intereseze parerea lui X si Y, dar practica ma pune la pamant grav. Acum fie vorba intre noi, nu cred ca exista om care sa nu isi doreasca sa fie apreciat, fie acasa, la serviciu, printre prieteni, etc ?.

Lumea ma vede ca pe o perfectionista..dar nu! Sunt doar concentrata sa nu dezamagesc si mereu in asteptarea unor aprecieri. Este mega obositor sa astepti validarea celor din jur cand tu stii ca ai facut o treaba buna. O sa ma intrebati de ce mai am nevoie de aceasta validare. Pentru ca nu am tot timpul 100% la 100% incredere in mine, pentru ca mi se pare ca mereu e loc de mai bine si pentru ca nu mi-am pus niciodata limite si mereu am fost in competitie cu mine pentru a ajunge la cea mai buna versiune a mea.

Insa, ma bucur ca in al 100-lea ceas mi-am dat cu reveneala ( mda…am avut fanii mei care m-au ajutat sa casc ochii?) si sper ca de acum in colo asteptarile mele, dar si ale celorlati, sa le las pe o lista, o lista de asteptare, macar pe cele care nu aduc nici o valoare adaugata vietii mele.