Ce mostenire le lasam copiilor?

Am tot auzit discutii cum ca parintii au datoria sa ofere TOTUL copiilor sai.
M-am panicat o leaca. Brusc m-a lovit un gand: daca acum ii ofer totul lui Alexandru cum ii voi explica si cum va intelege mai tarziu de ce nu poate avea TOT? Nu cred ca un copil trebuie sa primeasca totul pe tava. Mai mult, nu inseamna ca nu iti iubesti copilul daca in loc de 3 jucarii dorite ii aduci doar una si ii explici de ce ai facut acest lucru. Daca aveti impresia ca este mic si nu intelege, va inselati amarnic. Daca de mic va fi invatat cu un anumit stil de viata, cu un anumit limbaj, cu incurajari, va creste fix in spiritul valorilor invatate acasa ( acei 7 ani de care tot auzim). Asa ca intrebarea mea este: ce mostenire le lasam copiilor, astfel incat sa nu sece nicioada?

Cand vine vorba de intrebari grele, apelez cu incredere la” mostenirea” lasata de ai mei. Ii zic mostenire pentru ca mi-au dat-o la pachet de cand eram mica: asta mi-a fost mancare, apa, alinare, mi-a fost TOT. Ai mei, oameni simpli, dar cu muuuult scaun la cap au considerat ca cea mai buna mostenire a lor este sa investeasca in mine ca OM. Caci banutii azi ii ai, maine nu ii mai ai, dar mintea si caracterul nu se pierd, ci se pot consolida si mai mult. Asadar, telul si mostenirea lor au fost fundatia mea ca OM !

Nu am inteles pe vremea aia de ce trebuie sa invat atat, de ce am nevoie de atata matematica, de ce este nevoie sa stiu sa fac mancare, sa citesc. Urat mi-a fost sa citesc! Si uite ca acum stau si ma delectez citind si scriind…

Mama ma tinea mereu pe langa ea, si a fost mult mai usor sa invat lucruri in joaca, ramanandu-mi mult mai bine in minte. Mama face cele mai bune prajituri, de la ea am mostenit pasiunea pentru dulcegarii.

Cati copii nu radeau de mine ca iar ma cheama tata sa fac probleme la mate, in vacanta fiind. Nu are rost sa va spun cat de bosumflata eram ca ei se jucau, iar eu stateam si ma luptam cu Pitagora si tot neamul lui. Nu mi-au placut pedepsele, dar mi-au prins bine. Daca nu eram atentionata atunci, poate acum visam ca trebuie sa am lumea la picioare ca doar eram printesa lui mami si a lui tati, nu asa trebuia sa fie pentru toti?

Multumesc celor doi stalpi ai mei de sustinere care nu s-au abatut de la principiile lor si nu s-au lasat cumparati de lacrimile mele santajiste ( aveam acest talent).
Multumesc ca nu mi-ati dat TOTUL!
Multumesc ca m-ati invatat sa apreciez si sa castig prin munca si invatare TOT ce am nevoie!

Imi doresc sa reusesc sa ii las lui Alexandru  macar o mica parte din “mostenirea” primita de la ai mei, si sa il pregatesc cum trebuie pentru drumul lung care-l asteapta.

Imi doresc sa reuseasca sa isi urmeze calea sufletului si sa nu renunte nicioadata la visele lui. Insa cel mai mult imi doresc sa stie ca acasa va gasi mereu sprijin si dragoste pentru orice si oricand de la “niste parinti”.