Despre parinteala si alte lucruri

De cand sunt parinte am experimentat o groaza de trairi, am ascultat o mie de sfaturi, am dat si eu la randul meu alte mii si tot asa. Partea asta de educatie familiala si emotioanala, de educare a copiilor, dar mai ales de intarire a relatiei copil-parinte este surprinsa sub acest termen general de “parenting” sau parinteala mai pe romaneste. Am ales sa il crestem pe Alexandru in stilul nostru, punand accent pe dezvoltarea personalitatii, a emotiilor, sa spuna ce simte, dar mai ales sa o si arate, dar fara a intrece anumite limite si principii dupa care noi ne ghidam.

Abia acum am putut sa inteleg mult mai bine actiunile parintilor mei in diferite situatii. Eu nu sunt si n-am fost o admiratoare a comparatiei intre copii, desi am trait-o pe pielea mea. Fiecare copil este diferit, unul este mai timid, altul mai indraznet sau vorbaret, unul mai sigur pe el, altul mai sportiv, cert este ca nici unul nu este la fel, ceea ce inseamna ca nu functioneaza dupa acelasi tipar de “parinteala”. Ce este bun pentru un copil nu inseamna neaparat ca este ok si pentru altul.

Alexandru este in perioada in care impinge copii fie de suparare sau de bucurie ( isi doreste sa imbratiseze un copil si sfarsete prin a-l impinge) sau atunci cand un copil sau o persoana plange (nu ii place cand cineva plange si nestiind sa gestioneze…impinge) sau din…gelozie atunci cand noi interactionam cu alti copii.

Nu suntem niste parinti “lasa-ma sa te las” si incercam sa il corectam pe toate caile si acasa, dar si la gradinita. Nu l-am lasat de capul lui desi se spune ca este una din fazele care vor trece. Il atentionam in felul nostru, nu aplicam bataia, dar atunci cand intrece limita mai taiem din lista lucrurilor care ii fac placere ( un desert anume, portia de desene, iesitul la joaca, etc), explicandu-i de ce anume nu mai primeste acel lucru. Niciodata nu l-am sfatuit sa raspunda cu violenta, dar instinctul de aparare si de imitare este la putere in aceasta perioada.

Atunci cand este suparat incepe sa tipe. Da! Tipa pana nu mai poate, acesta este modul lui prin care isi exprima emotiile, supararea, dar mai ales frustrarea. Poate pare ciudat ca noi il lasam sa se exteriorizeze asa. Atat timp cat deranjeaza doar fonic, caci normal ca este deranjant, nu vad vreo alta problema. Nu inseamna ca este needucat ca il lasam sa isi expuna oful. Atunci cand un adult e suparat reactioneaza poate mai urat: injura, recurge la acte de violenta, fumeaza si mai stiu eu ce. In cartea sa Nu exista copii rai, Janet Lansbury vorbeste despre aceste crize de nervi ale celor mici care apar ” pentru ca ating un punct sensibil si au nevoie sa-si elibereze emotiile intense pe care nu le pot controla”.

De ce nu alegem o varianta mai” rapida” de educare?

In primul rand am inteles ca bataia nu e chiar asa rupta din rai, si cel mai bun exemplu a venit de la o colega de serviciu care mi-a pus o intrebare simpla: “cand te enerveaza cineva la birou te duci si ii dai o palma?? Ei bine, nu! Am inteles ca daca pot sa ma abtin in fata unui strain, atunci cu siguranta pot si in fata copilului meu. Stim cu totii in ce mod se joaca cu nervii si rabdarea noastra cei mici, dar de ce sa profitam de diferenta de varsta, de putere, de lipsa de aparare? Nu vreau ca pretul respectului copilului meu sa fie cuantificat in palme si frica. Vreau ca el sa inteleaga ca lucrurile nu trebuie facute din frica si ca asa este cursul normal. Normal ca ma scoate din sarite cand strig de zece ori la Alexandru sa nu faca un lucru si el nu ma aude. Normal ca nu imi place ca impinge copiii sau ca nu vrea sa imparta jucariile, dar nu cred ca apeland la bataie se va redresa.

In al doilea rand, consider ca parintii sunt primul model din viata copiilor ( gasiti aici un articol despre acest subiect). Ce model as fi eu daca atunci cand nu stiu sa gestionez o situatie apelez la palma? Ce model as fi eu daca atunci cand copilul meu e suparat si nu incerc sa il inteleg. Imi cunosc foarte bine copilul si stiu ca nu ar face ceva nepotrivit daca nu i s-ar parea distractiv sau daca nu ar fi atatat. Am invatat sa il intreb mai intai ce s-a intamplat ca apoi sa ii dau sfatul potrivit. Ca parinti, ar trebui sa ne ascultam mai mult copii si sa incercam sa punem o intrebare suplimentara care poate aduce mai multe raspunsuri. Pe mine una nu ma ajuta sa aud ca Alexandru a impins un copil, ma ajuta sa stiu ce l-a determinat sa faca acest lucru, astfel incat sa corectez cauza. Nu trebuie sa le dam prezumtia de vinovat din prima, doar ca unul dintre copii este mai energic sau mai neastamparat.

Cel mai neplacut mi se pare atunci cand se intrec limitele. Cineva de la bloc a spus ca ar trebui ca noi, parintii, sa stam cat de cat in banca noastra cand vine vorba despre copii ca vom sfarsi prin a ne certa sau a nu mai vorbi, desi copii nu vor avea nici o treaba cu chestia asta. Perfect de acord! Dar de ce se ajunge aici? Raspunsul este simplu: se intrec niste limite. De exemplu, niciodata, nu voi accepta sa vina alt parinte si sa ii faca teorie copilului meu sau mai mult sa tipe la el. Daca vreun parinte sau o alta persoana considera ca Alexandru a facut ceva care nu este in regula, cel mai indicat este sa vina si sa vorbeasca direct cu noi, parintii lui, oamenii de aceiasi varsta si maturitate. Noi vom sti cum sa abordam situatia. Parintii ies afara impreuna cu copii lor mai mici pentru ai proteja, nici de cum pentru a face educatie altora.

Am intalnit si parinti care adopta o educatie cu blandete. Se vede ca parintele este deranjat putin de comportamentul copilului sau, dar nu urla, tipa sau ridica tonul, ci pur si simplu vorbeste calm, incearca sa inteleaga cauza. Eu am crezut ca exista doar in carti aceasta tipologie, dar e pe bune. Mi-as dori si eu sa nu mai ridic tonul la Alexandru ” atunci cand fac educatie cu el” ( asa cum zice vecina mea?) si sa incerc sa controlez pe cat de mult se poate, incercand sa urmez acest “asa da” de educatie cu blandete. De asemenea, sunt parintii care au copilasi mai mari si care atunci cand cei mici nu vor sa imparta, ei incearca sa le explice copiilor ca si ei au trecut prin aceasta etapa si ca ei ar trebui sa inteleaga. Nu uita ca si copii lor au fost in perioada de posesivitate maxima si chiar daca prichindeii ar trebui sa imparta, nu fac din acest lucru un capat de tara, ba mai mult incearca sa ia ce este bun din aceasta experienta pentru ai lor copii. Este aproape imposibil ca un copil de 3 ani sa fie la fel de intelegator ca unul de 5 ani.

In incheiere, cred ca noi, ca parinti, trebuie sa ne stabilim niste limite, sa lasam copii sa se joace in voie, dar bineinteles sa ii urmarim din umbra astfel incat nici ei sa nu intreaca vreo limita. Nici un copil nu are un comportament perfect, sunt diferiti, dar asta ii face atat de minunati!